E greu de crezut, dar au trecut două decenii de când Grimus se auzea pentru prima dată. Trupa a marcat acești 20 de ani printr-un turneu aniversar care a ajuns, pe 8 noiembrie 2025, și acasă, la Cluj-Napoca. Înainte de agitația concertului, unde i-au avut invitați pe scena pe Ada Morar și Raul Stan, am stat de vorbă cu Vali Rauca, chitarist și compozitor, membru fondator al trupei, despre cum se văd acești ani din interior, despre începuturi și despre ce urmează.
Sărbătoriți 20 de ani. Asta înseamnă că ați început oficial prin 2005?
2005-2006, dar acum nu mai știm exact momentul. De fapt îl știm, dar nu-l putem încadra în timp neapărat.
Deci nu aveți o dată exactă de „naștere” a trupei, o zi anume în calendar?
Există un loc. La bunica celuilalt chitarist, în Bistrița, era un apartament nelocuit. Și de obicei mergeam, mai făceam câte un chef pe acolo, ne întâlneam așa, și acolo am avut un calculator, era destul de slab, dar pe el am tras o piesă. Deci cred că ăsta a fost momentul pe care putem să-l numim punctul zero. Atunci l-am cunoscut și pe Bogdan, pe vocalist, el a venit acolo, noi trăgeam cum știam și s-a născut o piesă care se numește Solitude. E prima noastră piesă. Nu am avut nicio idee, i-am dat drumul pe YouTube și a început să apară… Au început să apară reacții frumoase legate de ea.
Asta se întâmpla exact când YouTube-ul abia intra și în România, nu?
Da, era… Era destul de nou. Era destul de nou tot legat de partea asta. Nu știam noi… Cum știu oamenii de-acuma orientați să-i promoveze, să facă lucruri, știi?
Pe vremea aceea nu existau TikTok sau alte platforme de genul, cum ați fost descoperiți?
Absolut nimic, da. Și am… A fost descoperită (piesa) de un radio din București, care era CityFM pe atunci și a câștigat titlul de piesă a anului la CityFM. O piesă făcută în trei oameni, într-un apartament, știi? Asta e încă un semn că important e, cumva… ce pui calitativ într-o piesă, nu neapărat… toată tehnologia pe care o pui în jur, dar bineînțeles e super importantă și calitatea. Dar zic așa, dacă ideea e bună, poate să străbată prin condiții mai proaste.
Voi sunteți din Bistrița, dar trupa e a Clujului. Aici v-ați format, de fapt?
Da, în Cluj, pentru că era pepiniera studențească, toată lumea aici avea timp și chef să-și facă o trupă. Și la Cluj ne-am întâlnit, la Cluj am pus bazele acestei trupe și în mare am cam rămas aceeași, adică suntem trei bistrițeni, care de fapt la Cluj ne-am întâlnit.
Cum se simte să cânți acasă, la Cluj, după 20 de ani? Mai ai emoții sau ești relaxat că ești „pe teren propriu”?
Bineînțeles că există [emoții], din punctul de vedere al oamenilor care vin la concert în primul rând, pentru că sunt oameni dragi, mulți dintre ei, oameni pe care-i cunoaștem, îi vedem în public și chiar ne putem pierde dacă suntem concentrați pe piesă, și vedem atâți oameni apropiați, e mai emoțional cumva, știi? Deci da, Clujul este acasă, propriu zis, dar de fiecare dată când avem un număr de oameni care vin și trăiesc cu noi piesele, acolo e acasă pentru noi.
Ai avut vreun moment, poate recent, în care te-a lovit realitatea: „Wow, chiar au trecut 20 de ani”?
Cred că momentul a fost atunci când ne-am hotărât să facem albumul 6, în care ne-am dat seama, ne-am adunat acolo, ,,băi, dar noi stai că ne facem albumul ăsta, dar noi împlinim 20 de ani”. Și a fost șoc. N-am trăit asta și n-am reușit să o digerăm până acum, pentru că mi se pare că a trecut […] așa, ca într-un an tot. Sincer, eu nu vreau să am asta și cu mine ca om, nu vreau să mă gândesc prea mult cât de mult timp a trecut, ci eu contorizez experiențele și, nu știu, unde m-a adus pe mine ca om treaba asta.
Apropo de experiențe, după atâta timp, cum stai cu inspirația? Mai ai aceeași „scânteie” ca la început?
Sunt oameni care se duc disciplinat la sală și chiar dacă nu au o idee bună într-o zi, ei merg acolo și prin perseverență iese un număr de piese după luna respectivă. Și pur și simplu, la mine așa e, nu e neapărat că mă pun să compun, ci de multe ori dacă am chitara în jur și mă simt într-un fel, sau a fost un eveniment care m-a impresionat […] cumva le pot transpune. De aceea am rezonat și cu Ada, pentru că Ada mi se pare că e tot genul de persoană care are o sensibilitate și un filtru atât de bogat.
Că tot i-ai menționat pe Ada și Raul, invitații voștri, cum a fost colaborarea cu ei?
Dacă tot o luăm așa, chiar și faptul că i-am cunoscut pe oamenii ăștia doi foarte mișto, pe albumul nou, care sunt din aripa tânără, Raul și Ada, cu care suntem împreună, asta pentru mine, dacă am rezonat cu un om așa frumos cum e Ada, cu un om așa frumos cum e Raul, pe mine m-a hrănit cumva. Și cumva, ei ne-au dat nouă, noi le-am dat lor.
Într-o trupă e greu să rezistați împreună atâta timp. Ce sfat ai pentru tine, cel de acum 20 de ani, sau pentru tinerii care își fac acum trupă?
Oricum, partea asta cu conflictele care apar e firească, pentru că o trupă e o adunătură de orgolii. Țin minte că de multe ori eram destul de vehement și am avut noroc de oameni care au ascultat, s-au dat în spate, au rezonat, și au încercat să înțeleagă ce-mi doream eu în acel moment. Și acum n-aș mai face așa. Deci pentru oamenii care acum încep, cred că ar fi important ca ei să aibă răbdare cu colegii de trupă și să funcționeze ca un organism. E mult mai, cum am zis, e ca un organism, e ca o familie în care dacă stai 20 de ani, e ceva, știi? (…) Să nu explodeze la orice conflict și să comunice, pentru că dacă și noi ne-am certat, și noi am avut o bătaie la un moment dat, fiind singura din trupă, dar una serioasă, una bună. Și după aceea am vorbit. Deci aia, dacă nu ne-a rupt, aia cumva ne-a întărit. Și dacă sunt conflicte, că sunt, îți dai seama, mai ales în acești ani în care începi și există și dinamica asta, energia tinereții… dar dacă ai curajul să lași de la tine, să vorbești a doua zi, să-l abordezi pe ăla mai orgolios, așa merge, până la urmă. Uite, dacă și Oasis s-au împăcat, dacă și Iris mai cântă, e ok. Deci se poate împăca oricine.
Ultima întrebare: încotro o luați de aici?
Spre lumi neumblate. Așa se numește și albumul nostru, deci chiar așa se numește albumul 6. Eu îmi doresc să experimentăm, îmi doresc să mergem pe căi pe care nu le-am mai abordat. Nu există un plan neapărat. Planul e să fie muzică ce ne reprezintă și să păstrăm asta, pentru că deja după 20 de ani nu mai poți să zici în niciun caz că ar fi hobby. Deja e o parte care poate începe să te reprezinte mai mult decât alte părți care credeai că te reprezintă mai tare la alte vârste, cumva.
